“Depărtarea minte fără voie violentând perspectiva și înlăcrimând privirile cînd se încumetă să străpungă veacurile, tunelul timpului întețește bezna pe măsură ce cobori spre groapa comună a începutului și, totuși, dimineți de aur deschideau și pentru el zile de cleștar sau catifea, apusurile își desfășurau cu pompă spectacolele făcînd loc nopților împodobite cu beteală sau străpunse de capcane, toate apăreau noi într-un timp cînd culorile vorbeau, cînd faptele nu se tociseră și ochi mai ageri decît ai noștri vedeau încă nevăzutul.”
“Nici spaimă, nici păreri de rău. Trecere. Deplasare atât de greu perceptibilă încât mi se pare că nu fac decât să mă nasc pe mine însumi prelungindu-mă, același, întreg, în poziții succesive, abia decalate pentru a mă repeta în spațiul identic sieși, pe care îl simt mereu altul, fără ca nimic să-mi îndreptățească bănuiala. Și cu toate astea, știu, înaintez ca un somn, ca în nebuloasa unui basm deschizător de improbabil, la fel și tot altul nedeslușitul se schimbă în jurul meu când mă afund, nu, mă împlânt pe orizontală plutind spre marea așteptare pe care o presimt netulburat și calm, de parcă tot ce sunt a uitat să se mire, a încetat să se întrebe și să se îndoiască, de parcă tot ce sunt știe ceea ce încă nu știu.”
“Atunci, poruncitor, aspru, glasul corbului despică tăcerea. Armăsarul își strânge nevăzutele aripi și, încheindu-și ultimul zbor, coboară lin, lung, pentru a încremeni în fața haoticului perete de piatră ivit de nicăieri, sur, pierzându-se sus și în lături într-o neființă care nu e nici măcar ceață, nelume cu contururi apuse sau nerăsărite încă, deși ghicite, fantoma unei geografii moarte sau harta unor priveliști nenăscute. Buzdugan sumbru și dur, corbul tâșnește peste capul lui Negru, se izbește de peretele de piatră și stânca se crapă. Dacă nelumea se zguduie, nimic nu se mai aude când crăpătura se dilată în tăcerea pe care o sparge doar fâlfâitul rar al corbului bătând din aripi, ca și cum, pironit în văzduh, ar sili buzele verticale ale pietrei să se descleșteze.”
“Fuioare de cețuri se înfășoară în lumina lăptoasă, ascund, scot la vedere și trag din nou mișcătorul lințoiu peste chipurile ivite de o parte și de alta, bărbați (de carne și sânge? de piatră?) se înalță pe degetele neomenești ale stalagmitelor și toți sunt măreți în tăcere, închiși în armura destinului lor.”
“… goana lui e încetinită, picioarele i se avântă molatec de parcă s-ar întinde în somn și s-ar retrage cu sfiala unor tentacule, galopul leagă unul de altul salturi largi, line ca o nesfârșită plutire ducând la imateriala revenire pe pământ, zbor sau străbatem un văzduh de apă nevăzută care lungește mișcările și ne iartă de greutate îngăduindu-ne prelungile desprinderi […] în ochiurile impalpabile ale acestui năvod de tăcere.”
extrase din “Timp cu călăreț si corb” de Vladimir Colin
imagini din “România Nevăzută”